Eu și Menis Yousri
L-am descoperit pe Menis Yousri ascultând la căști pe banda de alergat podcastul lui Mihai Morar, ,,Fain și Simplu”. De fiecare dată când aleg varianta de mișcare alergare pe bandă, selectez câte un podcast și îl savurez ca pe o delicatesă. Mereu identific cel mai potrivit material de ascultat, asemenea unui tort delicios asortat ca o glazură fină din ceea ce simt în aceea zi. Evident că după mișcare și ascultat sunt plină de adrenalină, gata de zbor!!!
Înainte de a continua să scriu vă rog să nu fiți de acord cu tot ce voi scrie și nici să nu dezaprobați tot ce voi scrie. În acest fel vă veți simți confortabil și nu vă veți întreba într-una dacă ceea ce spun eu e corect sau nu. Această abordare vă dă ocazia să aflați lucruri fără să vă supărați, lectura va fi relaxată iar dacă ceva rezonează cu voi veți simți senzațiile în corp.
Menis Yousri ,,Descoperă-ți amintirile ascunse și adevăratul eu”
Dezvoltare personală, unul dintre conceptele abordate de Menis este de ani buni pe buzele multor oameni, mai mult sau mai puțin interesați cu adevărat de a lua atitudine și de a face ceva.
Ce rol are percepția noastră? Cât de des se schimbă?
Avem revelații în fiecare minut, după care ele devin parte din trecut. Cum se manifestă acest lucru? Învățăm ceva și aplicăm zi de zi. Viața este organică, nu liniară.
Sursa provocărilor noastre este mintea noastră care învață ceva și vrea să fixeze informația și să trăiască după ea în rutină. Provocările care apar sunt diverse, în timp ce noi încercăm să le gestionăm în același fel. Avem o industrie care ne predă despre dezvoltarea personală, întrebarea e cât de dificil este să alegi care ți se potrivește?
Când eram la 21 de ani, nu exista conceptul de dezvoltare personală. Aveam imaginea vieții simplificată: trec examenele pentru a continua studiile cu treapta I de liceu, apoi pentru treapta a II-a de liceu și promovez examenul de bacalaureat. Dacă vreau mai mult merg la examen pentru facultate. Urmează accesarea pieței muncii. Povestind câteodată studenților despre admiterea mea în 1985 la facultatea de sport la București, singura facultate din tară la vremea aceea, când erau 69 de locuri la buget, și le spun că am fost 25 de candidați/loc, constat că nu au nici o reacție. Pentru ei e dificil să-și imagineze cum gândeam atunci și care a fost motorul care ne propulsa înainte. Le răspund că ceea e am aplicat eu și alții ca mine, a rămas și rămâne valabil: munca și perseverența după ce afli ce-ți dorești cu adevărat. Astfel că devenirea adultului tânăr a însemnat pentru mine perfecționarea abilităților și a competențelor în echilibru cu inteligența practică, adică cum fac să fac.
Îmi amintesc cu drag de prima întâlnire cu școala ca și profesoară de sport, primul an de muncă în învățământ. Aveam 21 de ani, 50 de kg, fără partener, plină de entuziasm, veselie și dorință de a munci cu tinerii și de a-mi câștiga independența.
Pe atunci, la finalizarea studiilor universitare, în funcție de media anilor de studii (fără a se lua în calcul nota de la Examenul de Diplomă/Licență) primeai un loc de muncă într-o localitate din țară. Exista obligativitatea legală să stai cel puțin 2 ani în acel loc. Deși am avut un post la o școală din județ, am ales cu mintea de copil adult o comună din Ardeal, o școală cu clasele I-X, unde am petrecut 2 ani. De la acea decizie, încrezătoare, am continuat să îmi construiesc calea pas cu pas. A fost cea mai bună decizie.
În prezent, periodic cineva vine cu ceva nou în domeniu, este mediatizat și ajunge în top după care lumea entuziasmată cumpără produsul și/sau adoptă conceptul. Dacă vrei să lucrezi pentru dezvoltarea personală, adică tu cu tine, e nevoie să identifici o persoană care deja a ajuns acolo unde vrei tu să ajungi. Conectarea este de la conștiință la conștiință. De fiecare dată când stăm în preajma cuiva, ne conectăm la conștiința lui. Conștiința este instrumentul cu care interacționăm, care se dezvoltă. De fiecare dată.
Revoluția din 1989 m-a adus înapoi în orașul natal, la Clubul Sportiv Școlar, unde în cei 12 ani de activitate la specializarea atletism am îndrumat copii și tineri pasionați de mișcare în aer liber. Vorbind de felul cum au apărut mentorii în viața mea pot afirma că s-a petrecut foarte natural, nu liniar, ci organic, mereu la timpul potrivit, când am avut nevoie, când am căutat să găsesc soluții la ceea ce îmi doream să se întâmple, atunci când am fost pregătită.
Îmi amintesc de punctul culminant din primul an ca și profesor antrenor când biroul meu ca și un vestiar pentru copii erau inexistente. Pentru antrenamente, aveam acces la pista de zgură din incinta Stadionului din localitate. Era octombrie, ploua mărunt, ora 8.15 dimineața și aveam la antrenament 3 copii. La un moment dat apare în inspecție Inspectorul de specialitate educație fizică. Era un bătrânel simpatic cu vreo 2 ani înainte de pensionare, deloc fioros. Panică totală, m-am făcut mică, verde la față, vocea îmi tremura căutând justificări pertinente pentru numărul mic de copii la antrenamentul de dimineață. Țin minta că am invocat scuze lamentabile care invocau tot felul de factori externi în afara controlului meu. Atunci, de la d-nul Inspector am primit o frază care mă însoțește cu succes din 1991: ,,Dacă vrei să faci ceva, nu invoca motive pentru care nu poți face acel lucru, caută soluții”.
Să ne gândim la o imagine: degetul care arată spre lună. Oamenii văd prima dată degetul, apoi luna. Imaginați-vă că dezvoltarea personală reprezintă degetul. Indiferent ce alegem: un preot, un mentor, un terapeut, un profesor, alegem de fapt să ne conectăm la conștiința lor. Este impropriu să așteptăm de la cineva să ne spună pe unde să mergem, cum să mergem, de ce să mergem și când să ne oprim.
Câteodată aveam nevoie să primesc sfaturi câștigătoare care să mă scoată din situații mai puțin plăcute. Recunosc, niciodată nu am ascultat sfatul în totalitate. Am acționat de fiecare dată așa cum am considerat că mi se potrivește, uneori în defavoarea mea. Întreb, ascult și decid. Fără regrete ulterioare. Sunt în zadar.
Venim pe lume puri, neșlefuiți, asta dacă nu avem probleme de sănătate. Ca o foaie albă, pe care părinții încep să ne deseneze viața din experiența lor. Dacă părinții au o viață clară, stabilă, liniștită, cu iubire și înțelegere, nu mai avem nevoie de altcineva. Avem nevoie de oameni lângă noi, calmi, stabili, prietenoși, care să ne ofere iubirea necondiționată și să ne accepte așa cum suntem pentru că majoritatea dintre noi am avut un start neobișnuit în copilărie. Când nu se întâmplă asta, începem să facem lucruri nebunești și să căutăm un preot, un mentor, un terapeut sau un profesor și ne gândim la părinții pe care i-am fi dorit.
Cu toții ne-am reprezentat existența prin senzații și percepții după chipul și comportamentul celor care au sta cel mai mult în jurul nostru. Așa am început să ne imaginăm lumea și pe noi în ea. Dacă e ceva distorsionat în acest proces, creștem cu credința că e ceva în neregulă cu noi.
Din experiența mea, puțini oameni supraviețuiesc copilăriei cu daune minime. Eu nu mă număr printre aceștia. Familia mea simplă și disfuncțională m-a trezit la realitatea de atunci. Mi-am creionat în minte o strategie cu o singură variantă: Cum fac să fac? Singura constantă pe care am perceput-o era că totul se schimbă, se transformă. Într-o formă sau alta ajungem să evoluăm dacă avem încredere în această paradigmă. Imaginea mea despre cum o să fac să fac era cumva clară și în același timp în ceață. Dorința puternică de a supraviețui și de-a avea traiul pe care mi-l doream a avut un rol decisiv pentru motivația de a rezista tuturor provocărilor.
Tot ce citim, ascultăm sau învățăm deși ne poate inspira nu este despre noi, modelele și pașii sunt ai altor persoane. Astfel, copiatul nu este o opțiune viabilă și funcțională. Adevărul meu este credința ta. Nu este adevărul tău. Ce îți aparține ție, cui aparții, cum experimentezi viața devine adevărul tău. Nu avem nevoie de cineva între noi și Dumnezeu, care în accepțiunea mea este ceva infinit, imens și puternic.
