Iulia Adriana este absolventă și a facultății de Inginerie din Hunedoara. În prezent ocupă postul de Software Development Engineer la Continental Automotive Timișoara România.
O întâmplare nenorocoasă din timpul studenției a motivat-o să își asume existența cu grație.
Unică, minunată și autentică, ne prezintă cu sensibilitate un portret al legământului neînfricat al transformării de sine. Vârfurile pe care le cucerește pas cu pas ne inspiră să conștientizăm viața ca o călătorie magică de împăcare cu latura noastră umană și divină!
,,Acum că sunt puțin mai liniștită, pot împărtăși și eu despre ,,I love failure” ediția 2023
În puține cuvinte, a fost: Waw!!!! În mai multe cuvinte: a fost un pas înainte pentru mine.
La prima convorbire telefonică avută cu Mihail Pricop despre acest subiect, mi-a zis că e un eveniment super fain și că să mă gândesc dacă aș vrea să vorbesc la el. Știa că eu cred că nu sunt în stare de asta, dar toată lumea din jur știa că e fix invers.
Apoi am vorbit cu Meșter Cătălin, un tip care părea super tare la telefon, pe care nu-l cunoșteam și care m-a pus să mă gândesc de ce aș iubi eșecul. Nu m-am gândit niciodată atât de profund la eșec, până atunci. Mi-a dat timp de gândire legat de participarea mea la eveniment. După ce timpul acela trecuse, am zis că ,,Îmi pare rău, dar nu pot. Nu pot vorbi în fața atâtor oameni, eu nu-s genul să mă simt confortabil în fața reflectoarelor, deci sorry”. Evident, a zis că mă lasă să mă mai gândesc. L-am sunat pe Mihail să îl anunț că îmi pare rău să-l dezamăgesc și el, din nou, a insistat să ne vedem și să mai discutăm. Am discutat, m-a făcut să înțeleg de ce îmi era mie frică de fapt: eșec în a livra mesajul la nivelul celorlalți speakeri de la eveniment, care erau mult peste mine în acest domeniu.
Din nou, am greșit comparându-mă cu ceilalți și nu cu mine și scopul meu: dorința de a-i face pe cei din jur să se aprecieze mai mult și să trăiască în prezent. Luiza Țârlea și Jura Sabin normal că au fost de partea lui Mihail în asta, crezând în mine mai mult decât credeam eu. După ce Mihail a plecat, mi-a lăsat tema de a-mi pregăti speach-ul.
A doua zi, îmi aduc aminte că am luat laptopul și am scris 2 pagini în word pe care le-am trimis câtorva. Feedback-ul primit: majoritatea au plâns. I-am întrebat dacă speach-ul i-a deprimat sau s-au simțit încurajați, de frică să nu îmi plângă nimeni de milă, deși nici nu atinsese chestii care să fie în acest sens.
A doua chestie care mi-a dat de gândit: Frica asta de a fi vulnerabil, de a nu părea că ești slab, încă o aveam/am. Evident că erau încurajați toți. Era confirmarea de care aveam nevoie pentru a crede în mine că pot schimba ceva ducându-mă acolo. Toate astea erau prin vară.
A urmat o altă etapă, după ce am confirmat cu Cătălin că merg: să îl cunosc pe Mirel Bran și Octavia, cei care îmi ziceau de dealine-uri: un speach de prezentare, ceva poze pentru afiș. Toate mi se păreau un efort, pentru că nu petrec eu prea mult timp în fața camerelor (nici foto și nici video). De ce? Că nu știu cum să stau, că pozițiile de pozat nu sunt cele bune și când mă uit la poze/video-uri, după ce le fac, majoritatea nu îmi plac, dar asta tot din copilărie mi se trage, că nici atunci nu îmi plăceau.
Cu cât zilele de octombrie se apropiau, cu atât stresul era mai mare. Joia trecută am plecat spre București, cu gândul că ,,ce-o fi, o fi, dacă reușesc să schimb mentalitatea unei singure persoane din cele 1000 participante, atunci eu sunt împlinită și a meritat stresul, drumul și timpul de a merge acolo”.
Vineri, la evenimentul de networking, am cunoscut oamenii din spatele eventului cu care vorbisem doar telefonic sau video, dar și alte persoane care s-au dovedit a fi extraordinare.
Sâmbătă am mers să vedem cum arată sala Operei Naționale, să văd cum e intrarea pe scenă, câte trepte are, ce denivelări, etc. – chestii care pentru mine sunt semnificative.
Când am văzut ce mare e sala și scena, îmi venea să îl sun din nou pe Cătălin și să-i zic, că nu e de mine.
Văd și un comment de la Achimoto Marius că ar veni cu soția la eveniment. Nu mi-a venit să cred…
Luni: a fost senzație!!!!
Toți care au urcat pe scenă au fost senzaționali, am plâns la unii, am fost încurajată la toți, dar uitându-mă la ei, nu puteam să nu îmi imaginez cum aș fi eu pe scenă (nu mai era mult) și simțeam cum mi se taie respirația, inima îmi bate mai tare și cum atacul de panică preia controlul. Asta doar la gândul că voi fi și eu acolo, ziua următoare. Și au fost mai multe atacuri de genul în ziua aia. Noaptea de luni pe marți m-am trezit pe la 3 și n-am mai putut să dorm de gândul la ce voi spune pe scenă, dacă leșin?!
Îmi tot ziceam: Iulia, fix tu, care ai învățat atâta timp la toate examenele, cum dracu n-ai putut să înveți nici un speach în atâtea luni, până acum?! Nu am învățat niciunul că parcă dacă era ceva ce trebuie să învăț, nu mai era autentic, din suflet și cu emoție, dar nici în momentul ăla nu știam răspunsul la întrebarea aia în mod conștient, dar subconștientul meu știa clar că ăsta era motivul real. Nici să mănânc n-am prea putut zilele alea. E o metodă bună de dietă.
Big day: marți. Cu câteva secunde înainte să urc pe scenă simțeam că gura îmi e atâta de uscată, de emoții, încât nu pot vorbi. Am văzut o sticlă de apă și am întrebat dacă pot lua o gură din ea. Evident că m-am auzit în toată sala.
Am ajuns pe scenă până la urmă, am început să vorbesc uitându-mă la pozele cu mine cum se derulau în spate și am povestit din inimă tot ce am simțit și cum mi-aș dori ca oamenii să aprecieze fiecare clipă pe care o au, fără să treacă prin ceva dramatic care să-i învețe asta.
Emoțiile au trecut până la urmă, gândindu-mă că totuși, și cei din sală sunt tot oameni ca și mine, nu mă mănâncă nimeni, deși nu e speach-ul meu perfect (chit că eu sunt o perfecționistă).
S-au ridicat și m-au aplaudat toți. Asta a fost confirmarea că nu am pierdut timpul meu și a celor din sală, timpul fiind cel mai de preț lucru pe care îl poți dărui cuiva.
Am realizat atunci că, ca și în cazul durerilor fantome pe care toți amputații le au, creierul nostru e cel care ne pune limite. E greu să îți ieși din zona de confort și să îți ștergi din minte lucrurile care te trag în jos, chiar dacă sunt create fix de propria minte. E greu, dar nu imposibil.
A fost o limită pe care am depășit-o în ziua aia. O limită impusă de propria minte. Sunt foarte mândră de mine că mi-am demonstrat, încă o dată, că pot face orice îmi doresc cu adevărat și că limitele sunt doar cele pe care ni le impunem. Țineți minte și voi asta și trăiți-vă viața la maxim și cu sens, in fiecare zi. Omenirea are nevoie de fapte bune și să redescopere iubirea.” ❤️
